Textul legii „321” e clar (în privinţa asta !): de la 18 iulie, retailerii nu mai au voie nici să solicite, nici să factureze şi nici să încaseze de la furnizori taxe şi servicii. Un (minim) minus 15% la cifra de afaceri e ceva inacceptabil, aşa că retailerii caută soluţii alternative. Ca şi furnizorii, de altfel. Deşi eliminarea taxelor de raft pare un lucru bun pentru ei, furnizorii care cultivă brandurile şi-au dat seama că, în lipsa promovării şi a diferenţierii instore între sute de sku-uri, prezenţa la raft e un bilet de loterie: poate vinzi, poate nu. Atunci, dacă şi retailerii, şi furnizorii (cel puţin cei mari) sunt de acord că serviciile instore trebuie să continue, nu mai rămâne decât să se găsească soluţia. Dar una care să evite orice riscuri, având în vedere că abaterea de la interdicţia menţionată la începutul articolului este sancţionată aspru de ANAF: amendă de la 100.000 la 150.000 de lei; iar perseverarea în această abatere se pedepseşte cu suspendarea autorizaţiei de funcţionare a comerciantului pentru 6 luni (pe lângă confiscarea sumelor sau restituirea lor către furnizori).

Devenite caduce, contractele de prestări de servicii pe 2016 au fost returnate de retaileri furnizorilor împreună cu invitaţia la discuţii. Discuţii care ar urma să identifice calea de urmat. Aşa cum scriam într-un articol anterior, se pare că preferata retailerilor ar fi o soluţie simplă: includerea serviciilor pe factura de achiziţie sub forma discounturilor, soluţie pe care furnizorii nu o agreează, unele motive fiind detaliate în respectivul articol. Privită şi mai de-aproape, această soluţie prezintă şi alte neajunsuri, atât pentru furnizori, cât şi pentru retaileri.

Când vorbim de servicii instore, ne referim la o multitudine de tipuri de prestaţii care se succed pe o anumită perioadă, în baza unor programe prestabilite. Nu întotdeauna aceste servicii sunt indisolubil şi strict legate de anumite cantităţi de produse facturate, astfel că înscrierea lor pe facturile de achiziţie ale produselor ridică unele probleme, atât pentru contabilitate, cât şi pentru departamentele de trade marketing care trebuie să urmărească efectuarea fiecărui serviciu în parte şi a tuturor în ansamblu, colaţionând rapoartele din teren cu sumedenie de facturi. În plus, atât timp cât detalierea serviciilor de prestat de către retaileri este precară, urmărirea efectuării acestora e problematică şi pentru retaileri. Implementări defectuoase - cu pierderi şi pentru furnizori şi pentru retaileri ! – se întâmplau şi înainte de 18 iulie, când era scris negru pe alb, cu punct şi virgulă, tot ce şi cum trebuie făcut la punctul de vânzare, darămite de-acum înainte. Devine esenţial ce înţelege că are de făcut şeful de magazin sau şeful de raion.

Se întrevede şi o altă soluţie, de asemenea simplă în aparenţă. Cel puţin unele servicii instore ar putea fi facturate nu către furnizori, ci către agenţiile de implementare şi firmele de mercantizare, urmând ca acestea să factureze furnizorilor. Deşi unii furnizori şi unii retaileri resping ideea (mai ales cei care au forţă proprie de mercantizare), din cauză că onorariul care ar fi de plătit acestor intermediari nu este bugetat, alţii o iau serios în considerare. Cum unele companii care fac mercantizare au şi resurse de implementare, de ce nu ar prelua acestea contractele retailerilor cu furnizorii şi, automat, şi facturarea furnizorilor ? Rafturile, capetele de raft, insulele promoţionale, degustările etc. ar fi contractate de furnizori cu agenţiile, care ar fi, la rândul lor, contractate de retaileri. Perfect legal ! Atunci, care ar fi problema ?

Se pare că unele agenţii, şi în special departamentele lor financiare, au o neplăcută senzaţie de deja vu când li se propune această soluţie. Pentru că au mai fost angajate de retaileri, având sarcina de a contracta şi factura furnizorii. Când fluxul încasării facturilor de la furnizori a devenit o problemă pentru agenţii, executarea serviciilor instore a devenit o problemă pentru retaileri, aşa că aceştia s-au implicat, preluând ei contractarea şi facturarea furnizorilor. Asta doar până la 18 iulie, dată dincolo de care ar trebui să se revină la vechea procedură incomodă agenţiilor. Deşi „321” pare să fie o oportunitate pentru agenţii, dubla subordonare contractuală coroborată cu responsabilitatea colectării banilor le surâde şi nu prea. Într-o poziţie bună par să fie retailerii care deţin o companie proprie de servicii, aceasta putând fi interpusă între ei şi furnizori. Doar dacă nu cumva se interpretează că interdicţia de facturare şi încasare a serviciilor se extinde de la comercianţi şi asupra afiliaţilor lor.

Lunga vară 2016 rămâne fierbinte, după cum şi toamna se anunţă cu vertijuri şi fierbinţeli. Nimeni nu se îndoieşte că buimăceala de acum se va sfârşi, odată cu identificarea soluţiilor convenabile tuturor, însă toată lumea se întreabă cum se va împărţi nota de plată între retaileri, furnizori, prestatorii de servicii şi consumatori.

 Articole înrudite:

Eliminarea taxelor de raft - efecte adverse

Nici nu ştim ce costuri ne aşteaptă !

Consecinţe majore ale proiectului de modificare a Legii 321