Proiectul de modificare a legii comercializării alimentelor (L 321/ 2009) adoptat în comisia de specialitate a Camerei Deputaţilor arată hotărârea fermă - atât a structurilor asociative ale furnizorilor cât şi a majorităţii parlamentare – de a reglementa strict relaţiile comerciale dintre furnizori şi comercianţi. Noile reglementări vizează atât sortimentaţia şi layoutul magazinelor, cât şi relaţiile contractuale dintre furnizori şi comercianţi, dar şi mecanismele interne ale afacerilor comercianţilor. De asemenea, noile reglementări introduc ideea purităţii absolute a produselor româneşti şi instituie un regim special pentru acestea.

Deputaţii din comisia pentru agricultură au stabilit că produs românesc este cel obţinut pe teritoriul naţional din materii prime de bază provenite 100% din fermele din România. Consecinţă: majoritatea preparatelor din carne nu vor mai putea fi considerate produse româneşti, în contextul în care acest atribut conferă un important avantaj competitiv (vezi aici articolul Atributul "produs românesc" creşte vânzările cu minim 5%) . Salamul de Sibiu, pentru care România a obţinut Indicaţia Geografică Protejată, nu va mai fi considerat, aşadar, produs românesc. De asemenea, multe produse lactate pierd posibilitatea de a se promova ca produse româneşti, deşi sunt procesate aici. Separarea materiilor prime de provenienţă autohtonă de cele de provenienţă străină pe fluxurile de producţie este posibilă teoretic, însă aduce cu sine complicaţii de natură logistică şi costuri suplimentare. Nu comentăm acum maniera extremă de definire a produsului românesc.

Se instituie obligaţia comercianţilor de a asigura spaţii de expunere şi vânzare a produselor româneşti, precum şi zone distincte pentru desfacerea acestora. Un fel de segregare etnică la raft. Consecinţă: multe magazine vor avea nevoie de schimbări în planogramă şi în mercantizare pentru amenajarea zonelor distincte dedicate produselor româneşti. Aceasta, în condiţiile în care comercianţii nu mai pot factura distinct servicii de promovare instore către producători, aşa cum vom vedea mai jos.

Este introdusă obligaţia comercianţilor de a se aproviziona majoritar (minim 51%) cu produse provenite din lanţul alimentar scurt pentru categoriile: carne, legume, fructe, ouă, miere, produse lactate şi de panificaţie. Nu este limpede dacă prin „carne” deputaţii au înţeles inclusiv preparatele din carne. Se poate presupune că expresia „lanţ alimentar scurt” desemnează acelaşi lucru ca şi expresia „lanţ scurt de aprovizionare” definită în proiectul de lege astfel: „un lanţ de aprovizionare care implică un număr limitat de operatori economici angajaţi în activităţi de cooperare şi de dezvoltare economică locală, precum şi relaţii geografice şi sociale strânse între producători, procesatori şi consumatori”. Această obligaţie este exceptată doar pentru legume şi fructe şi doar în perioada decembrie – februarie. Consecinţele acestei reglementări depind foarte mult de interpretarea definiţiei date lanţului scurt, însă pentru majoritatea lanţurilor comerciale pot apărea probleme serioase de asigurare a produselor locale la categoriile fructe şi legume. În cazul unei interpretări de o manieră extremă, atunci anumite produse lactate sau preparate din carne riscă să nu se încadreze în lanţul scurt, deşi sunt fabricate la noi, dar au „defectul” că folosesc lapte din Ungaria, respectiv carne din Germania, Ungaria sau America de Sud. Mai multe detalii despre problemele induse de această obligaţie puteţi citi AICI. 

O reglementare specială pentru carne este cea referitoare la menţionarea pe etichetă a trasabilităţii produsului, cu precizarea ţării de origine, a ţărilor de naştere, creştere, sacrificare şi tranşare, cu indicarea mărcii de identificare şi a denumirii operatorului economic care sacrifică şi/ sau tranşează.

Se reglementează strict preţul cu care comerciantul achiziţionează alimente de la furnizor, precum şi preţul cu care comerciantul vinde către consumator, fiind explicit interzise perceperea de taxe şi facturarea de către comerciant a oricăror servicii către furnizor. Preţul de achiziţie este preţul negociat între furnizor şi comerciant, iar preţul de vânzare este format din preţul de achiziţie plus adaos comercial. Evident, odată cu această reglementare nu va dispărea nevoia brandurilor de diferenţiere prin activări instore, prin expunere la raft şi plasări suplimentare. De asemenea, nu vor putea fi eliminate costuri operaţionale ale marilor retaileri care anterior erau finaţate prin multitudinea de taxe si servicii facturate furnizorilor. Ca urmare, sunt probabile creşterea presiunii asupra preţurilor de achiziţie (în sensul majorării discounturilor), întărirea presiunii asupra furnizorilor pentru fabricarea produselor marcă proprie, externalizarea de către comercianţi a serviciilor instore (mercantizare, organizare de orice acţiuni de promovare instore) către companii intermediare care pot încheia contracte cu furnizorii sau creşterea presiunii pe furnizorii de produse nealimentare (preţ de achiziţie, condiţii comerciale) în ideea de a compensa parţial pierderea de venituri prin nefacturarea de servicii furnizorilor.

Disputele dintre furnizori şi comercianţi pe tema taxelor de raft (folosim denumirea generică) au o istorie de aproape 10 ani, perioadă în care am constatat două lucruri importante în acest context: raportul dintre ponderile comerţului tradiţional şi comerţului modern s-a răsturnat de la 60% - 40% pentru tradiţional în 2006, la aproape 60% - 40% în favoarea marilor lanţuri comerciale în prezent; şi, în aceşti 10 ani, furnizorii au optat şi s-au luptat pentru prezenţa cu cât mai multe produse, dacă nu cu toate, în toate marile lanţuri de retail sau în cât mai multe, acestei priorităţi fiindu-i subordonată prezenţa în magazinele care nu le percepeau taxe de raft – cele din comerţul tradiţional.