În 2009, primul episod al confruntării dintre organizaţii ale producătorilor români şi lanţurile internaţionale de retail se finaliza cu apariţia Legii 321. Considerată, astăzi, un mare eşec – din cauză că nu a rezolvat problema furnizorilor cu „taxele de raft” -, această lege a fost recent schimbată, în urma unui intens efort de lobby parlamentar depus de organizaţii ale producătorilor. Noua formă a legii pare să fie una catastrofală pentru producători şi furnizori, mai ales pentru cei mai mici, din motivele pe care le explicăm pe larg în Specialul din această ediţie.

Dar cum se face că glonţul cu care producătorii îi ţintesc pe retaileri ajunge în piciorul primilor? Pe scurt, din două motive: 1: eroare mare de ochire şi 2: cei care apasă pe trăgaci nu au tocmai acelaşi interes cu cei care ţintesc, deşi asta spun în mod repetat (cuvintele sunt făcute pentru a ascunde adevărul faptelor, nu-i aşa?).

După exact 100 de ani de la apariţia primului supermarket şi după ceva mai mult de 50 de ani de la apariţia hypermarketurilor, formatele moderne de comerţ controlează astăzi, la nivel mondial, distribuţia hranei. Din super/hypermarket sau discounteri ne cumpărăm, preponde­rent, alimentele indiferent că suntem români, americani, unguri, japonezi, englezi, brazilieni sau nemţi. De ce au ajuns formatele moderne să controleze autoritar piaţa alimentelor? Mutaţia de la prăvăliile tradiţionale la marile lanţuri comerciale internaţionale respectă principiul fundamental al evoluţiei de la forme simple la forme complexe, mai bine adaptate mediului aflat în permanentă schimbare. Sau, altfel spus, formatele moderne sunt doar un rezultat al felului în care au evoluat societatea şi nevoile ei. Extinderea noilor concepte comerciale este consecinţa opţiunii libere a cumpărătorilor, dar şi a furnizorilor, pretutindeni în lume, pentru că nu ştiu să fi fost obligat cineva, vreodată să-şi cumpere alimente din marile magazine şi nici ca vreun producător să fi fost forțat să-şi comercializeze marfa prin aceste tipuri de magazine.

Neîndoielnic, lanţurile comerciale internaţionale au ajuns să deţină o putere covârşitoare: ele stabilesc ce anume mâncăm şi cât plătim pentru asta. Ca urmare, au un ascendent uriaş asupra furnizorilor lor de alimente, cărora le pot hotărî soarta. În plus, fiind numeric mult mai puţini decât furnizorii, marii retaileri globali sunt cu atât mai puternici.

Această forţă este resimţită acut de furnizori, inclusiv de cei români. A încerca însă să contracarezi un fenomen global, determinat de o evoluţie logică, printr-o lege simplistă este un non sens. Pentru a contracara puterea enormă a marilor retaileri este nevoie de multă inteligenţă, responsabilitate şi realism, pe lângă o foarte exactă înţelegere a felului în care funcţionează comerţul modern. Aşa cum ludiştii englezi n-au rezolvat nimic năpustindu-se cu ciocanele pe maşinile cu aburi care le furaseră locurile de muncă, nici interzicerea taxelor de raft nu va rezolva problema furnizorilor cu costurile în retailul modern, ba poate aduce chiar costuri sau complicaţii suplimentare.

Dacă obligi marile lanţuri comerciale să vândă preponderent legume şi fructe româneşti, când ştii foarte bine că lipseşte veriga intermediară dintre sutele de mii de mici producători agricoli şi marile magazine, înseamnă că te preocupă tocmai intermediarii de legume şi fructe, care capătă o poziţie foarte puternică atât în raport cu producătorii, cât şi cu comercianţii. Şi asta printr-o lege dedicată, şi nu printr-o evoluţie dictată de nevoile pieţei.