Expresia din titlu nu-mi aparține. Este preluată, cu autor necunoscut, dar reflectă cum nu se poate mai bine realitatea actuală. Avem în față o mare respon­sabilitate – aceea a recuperării, în materie de responsabilitate corporativă, a recuperării față de protecția mediului, precum și față de educație, față de comunitate în general. O recuperare ce poate avea loc numai pe baza unei legislații adecvate. Dar și aici avem... de recuperat.

Începutul lunii iulie este termenul limită de tanspunere a Directivei Single Use Plastic în legislația națională. Deocamdată, nici o instituție din cele ce ar trebui să gestioneze impactul plasticului asupra mediului nu a lansat vreo dezbatere publică pe acest subiect. Proiectul legislativ privind implementarea Sistemului Garanție – Returnare trenează și el, după o amânare și, ulterior, o prorogare de termen. Conform oficialilor de la Ministerul Mediului, proiectul legislativ este în dezbatere interministerială. Și poate rămâne în acest stadiu până când munți de deșeuri din PET-uri ne vor copleși.

Între timp, o serie de companii responsabile își planifică singure bugete, acțiuni, finanțează proiecte derulate de organizații nonguvernamentale pentru a reduce impactul pe care ambalajele îl au asupra mediului. Se cheltuie sume imense, cu efect imediat, vizibil, cuantificabil, remarcabil aș putea spune! Dar mai puțin eficient, odată ce deșeurile recuperate din păduri, de pe plaje, din ape ajung rareori la reciclatori, iar aceștia din urmă importă deșeurile altora pe post de materie primă pentru fabricile în care au investit.

La Ministerul Mediului nu se aude nimic despre asta, în afară de valoarea taxei pe plasticul nereciclat, stabilită tot la Bruxelles: 0,8 euro/kg. Lipsă de reacție, lipsă de reglementare a unui cadru organizatoric în care beneficiul major se cuantifică în nivelul de poluare a mediului, a apelor, în sănătatea noastră, a tuturor.

Tot la nivelul Uniunii Europene, sistemul de raportare nonfinanciară a fost modificat, în sensul detalierii raportărilor pe mai multe categorii și domenii de abordare a responsabilității sociale corporative. Modificările vizează atât structura raportării, cât și aspecte ce privesc fiscalizarea și deductibilitatea unor investiții în responsabilitatea corporativă. În România, raportarea nonfinanciară a rămas la nivelul transpunerii legislației europene prin intermediul unei Hotărâri de Guvern adoptată în 2018. Un act normativ ce stabilește că raportarea, dacă nu are legătură cu fiscalizarea și cu ceea ce statul ar putea colecta ca taxe și impozite de la companii, poate fi o declarație pe proprie răspundere a managerului companiei! Atât și nimic mai mult! Iar Ministerul Finanțelor nu pare deloc preocupat să regle­menteze modalitățile specifice în care o raportare nonfinanciară poate fi luată în serios.

Excepția - pentru că există totuși o excepție – o constituie Departamentul pentru Dezvoltare Durabilă din cadrul Secretariatului General al Guvernului. Acolo, un grup interministerial de oameni inimoși, coordonați de secretarul de stat László Borbély, concep mai multe proiecte pentru dezvoltarea durabilă a economiei și a societății românești decât toate celelalte instituții publice, luate la un loc. Unul dintre aceste proiecte a stabilit cadrul juridic pentru ocupația de „expert în dezvoltare durabilă”, introdusă în nomenclatorul Clasificarea Ocupațiilor din România (COR) în cadrul Grupei de bază 2422 - Specialiști în domeniul politicilor administrative. Dincolo de reușita proiectului, remarc abilitatea grupului de lucru din cadrul Departamentului pentru Dezvoltare Durabilă de a porni de la bază dezvoltarea durabilă: adică de la educație! Până în această primăvară, specialist în acest domeniu putea fi oricine, cu orice tip de studii, cu sau fără capacitatea de a înțelege despre ce este vorba în Obiectivele de Dezvoltare Durabilă (ODD-urile) stabilite de ONU.

La fel de bine însă, pot să remarc și absența unei reacții din partea Ministerului Educației. Mă așteptam ca, în urma stabilirii unei profesii pentru dezvoltarea durabilă ce să acopere nevoia de specialiști în sectorul public, să apară și o propunere de extrapolare a specia­lizărilor pentru sectorul privat. Altfel, în ce limbaj specific vor putea discuta „experții în dezvoltare durabilă” din sectorul public cu managerii de CSR din companii, dacă aceștia sunt absolvenți de filologie, de cibernetică sau metalurgie? Nici măcar sistemul universitar nu a surprins oportunitatea organizării unor masterate în acest domeniu specific, preferând să alerge toți cu programe dezvoltate pentru posturile din sectorul public, acolo de unde știu că banii pentru aceste cursuri vor fi plătiți din bugetul local sau central al instituțiilor ce-și vor trimite personalul la specializare.

Un dram de speranță există însă pentru recuperarea decalajelor între ceea ce declarăm că ne dorim să facem și ceea ce (nu) facem cu adevărat. Exemplul companiilor multinaționale în materie de raportare nonfinanciară și de abordare a sustenabilității businessului este preluat, încet și sigur, de companii mai mici și cu o cultură a valorilor de business în curs de consolidare. În urmă cu 3 ani, auzeam la 2-3 reprezentanți afirmații de tipul „sustenabilitatea este în ADN-ul nostru, al organizației” sau „grija față de mediu sau grija față de comunitate fac parte din valorile companiei noastre”.

După un an de pandemie, în 2021 am auzit sau am citit astfel de afirmații la mai mult de o treime dintre cele peste 50 de companii ce ar trebui să depună o raportare nonfinanciară, conform legii. Este un mare pas înainte, iar dacă acest pas a trecut de nivelul de conștientizare și este aplicat în realitate, atunci pasul este uriaș. Nu este suficient pentru a recupera rămânerea în urmă, dar nimic nu mă poate împiedica să fiu optimist.