Camera Deputaţilor dezbate în aceste zile proiectul unei legi pentru transpunerea Directivei nr. 633/ 2019 a Parlamentului European referitoare la practicile comerciale neloiale în relaţiile dintre furnizorii şi cumpărătorii de produse agricole şi alimentare, proiect adoptat deja de senatori, la sfârşitul lunii aprilie, ca Legea nr. 49/2021. Deputaţii ar cam avea de lucru, întrucât ceea ce a ieşit din mâinile senatorilor este o lucrătură strâmbă, care pe alocuri depăşeşte limita ridicolului ajungând în sfera aberantului.

Ce vrea Parlamentul European cu Directiva 633 ?

Obiectivul declarat al directivei UE este stabilirea unui standard minim de protecție a furnizorilor de alimente în raport cu cumpărătorii (comercianţii, mai precis) la nivelul Uniuni. Cum ? Prin identificarea unor practici comerciale neloiale care trebuie interzise cu desăvârşire, precum şi a altora care, deşi ar putea fi considerate defavorabile furnizorilor, sunt acceptabile dacă sunt asumate clar de cele două părţi în contractele sau acordurile încheiate. Versiunea iniţială a proiectului de lege depus la Senat de deputatul liberal Cristian Buican era o transpunere adaptată a directivei, ceea ce este perfect acceptabil în principiu, dat fiind că Uniunea nu impune transpunerea mot-a-mot a directivelor sale, ci lasă statelor membre libertatea de a întări litera reglementării însă păstrând, desigur, spiritul acesteia.

Guvernul şi Consiliul Concurenţei au exprimat şi argumentat numeroase şi serioase rezerve (similare, chiar identice pe alocuri) faţă de acest text iniţial al proiectului de lege, bazându-şi punctele de vedere atât pe textul şi obiectivele urmărite de directivă, cât şi pe legislaţia în vigoare, precum şi pe un bun simţ elementar. Foarte puţine dintre acestea au fost reţinute. Mai rău, pe traseul legislativ din camera superioară proiectul de lege a fost malformat crunt într-o sedinţă comună a comisiilor pentru agricultură, industrie alimentară şi dezvoltare rurală şi pentru economie, industrie şi servicii. Exact aceste malformaţii au fost însuşite de senatori în forma votată în plen, în unanimitate (!) a legii de transpunere a directivei UE şi trimisă la Cameră.

Comercianţii reuniţi în Asociaţia Marilor Reţele Comerciale din România – operatorii vizaţi de noua reglementare – consideră inacceptabilă versiunea adoptată de Senat. Din partea cealaltă, a furnizorilor – operatorii care ar trebui să fie protejaţi de legea de transpunere a directivei europene – nu se aude nimic oficial, nici aplauze, nici mulţumiri. Neoficial însă, şi printre aceştia domneşte perplexitatea sau îngrijorarea pentru efectele contraproductive ale unora dintre prevederi, dacă acestea nu vor fi schimbate la Camera Deputaţilor.

Ce vrea Parlamentul României de la transpunerea Directivei 633 ?

De fapt, unde sunt problemele ? La reglementarea termenului de plată, a unor operaţiuni, a taxelor şi serviciilor – chestiuni care au făcut, acum cinci ani, obiectul epopeii Legii 321 -, dar şi la introducerea, în mod absolut original, a unor reglementări foarte stricte privind stabilirea preţurilor finale, ca şi a unor obligaţii ferme ale retailerilor de a comercializa anumite produse.

Senatorii au decis trei termene maxime de plată pentru produse agricole şi/sau alimentare.

14 zile pentru cele şapte grupe de produse proaspete prevăzute în anexă - carne şi organe (dar nu congelate); peşti, crustacee moluşte (dar nu congelate); brutărie şi patiserie (dar nu ambalate şi congelate); ouă de pasăre; lapte de consum (nu UHT); legume perisabile (dar nu congelate); fructe perisabile (dar nu congelate). Totuşi, prin excepţie, procesatorii beneficiază de un termen maxim de 30 de zile în relaţia cu producătorii.

30 de zile pentru produse perisabile, altele decât cele din anexă.

60 de zile pentru restul de produse agricole şi/sau alimentare.

Dacă Guvernul şi-a exprimat nişte rezerve uşor voalate în legătură cu aceste prevederi, Consiliul Concurenţei a fost mult mai explicit, recomandând păstrarea termenelor maxime propuse de directivă, anume 30 de zile pentru produse perisabile şi 60 pentru cele neperisabile. Opţiunea senatorilor este respectabilă şi uşor de înţeles din perspectiva producătorilor de legume şi fructe. De altfel, unii dintre retaileri practică, în prezent, plata la 7 sau 14 zile pentru produsele ultra-proaspete. Alţii însă au în contracte termene mai lungi şi constată că pe pieţele externe plăţile la 30, 45 sau chiar 60 de zile sunt acceptate de marii furnizori de fructe şi legume. Chiar dacă scurtarea la 14 zile a termenului maxim de plată în România pare net favorabilă producătorilor, efectul său concret ar putea fi, de fapt, contrar, cel puţin în raport cu operatorii de retail care au posibilitatea de a-şi înfiinţa structuri de achiziţie în pieţe ca Italia, Spania sau Grecia.

În legătură strânsă cu produsele perisabile – în primul rând, dar nu numai – senatorii au instituit interdicţia returnării către furnizor a produselor agricole / alimentare nevândute. Motiv de aplauze din partea furnizorilor ? Poate doar de la cei care nu se gândesc că, în acest fel, comercianţii vor deveni mai circumspecţi faţă de unele produse noi, branduri noi sau mai puţin cunoscute şi faţă de unele inovaţii de produs. Buyerii au şi ei obiective de îndeplinit şi responsabilităţi pentru ceea ce achiziţionează şi nu vor fi dispuşi întotdeauna să-şi asume doar ei toate riscurile pentru produse care ar putea să rămână în raft.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nu ar mai avea posibilitatea să-şi acopere financiar aceste riscuri solicitând taxe mai mari de listare. De fapt, aşa cum menţionează versiunea senatorială a legii de transpunere a directivei UE, cumpărătorilor le este interzis să impună atât taxe de listare, cât şi taxe de expunere şi/ sau plasare secundară, precum şi reduceri financiare sub formă de rabaturi, remize şi risturne. Deşi în textul directivei, ca şi în recomandările Consiliului Concurenţei şi Guvernului, aceste practici sunt acceptabile dacă sunt prevăzute clar în contractele sau acordurile încheiate de furnizori şi cumpărători, senatorii le-au plasat în categoria interdicţiilor necondiţionate. Doar plăţile pentru publicitatea făcută de cumpărători produselor furnizorului, pentru serviciile de marketing prestate furnizorului şi pentru personalul care amenajează spaţiile de vânzare ale produselor furnizorului sunt permise cu condiţia prevederii lor fără ambiguitate în contracte sau acorduri.

De remarcat însă că valoarea acestor trei tipuri de servicii acceptate condiţionat trebuie să se limiteze la 5% din valoarea totală a contractului dintre furnizor şi comerciant – idee care nu e deloc originală, fiind copiată dintr-o versiune din 2016 a modificărilor la celebra Lege 321.

Probabil, este inutil să menţionăm că nici Parlamentul European şi nici Guvernul României sau Consiliul Concurenţei din România nu s-au gândit la vreo limitare a plăţilor pentru serviciile care sunt acceptabile în relaţiile furnizor – comerciant.

 Trei prevederi istorice

În textul adoptat în unanimitate de senatori sunt trei prevederi care nu numai că nu se regăsesc nici măcar vag în directiva propusă de UE statelor membre, ba sunt chiar contrare spiritului acesteia, dar produc stupoare prin absurdul lor.

Iată, cuvânt cu cuvânt, ce au votat senatorii, în unanimitate (da, repetăm!): „se interzice cumpărătorului să practice scheme de formare a preţului afişat la raft, diferenţiat pentru produse agricole şi / sau alimentare similare prevăzute în anexa la prezenta lege, indiferent de provenienţă şi / sau furnizor” (anexa se referă la cele 7 grupe de produse menţionate mai sus, în contextul referirii la termenul de plată). Pesemne, nici una dintre persoanele care ocupă în prezent fotoliile din Senat nu a remarcat că există diverse tipuri şi branduri de lapte, ouă, carne, fructe, legume, peşte, pâine. Asta ar fi, oarecum, o scuză pentru aberaţia legiferată, dar mai puţin scuzabilă este persistenţa în absurd. Căci atât Guvernul, cât şi Consiliul Concurenţei le-au explicat senatorilor în scris, în cuvinte simple, de ce această prevedere trebuie eliminată: A) pentru că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, „preţurile produselor şi tarifele serviciilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi a ofertei. (de altfel, un principiu de bază al economiei de piaţă – n. n.). Fiecare întreprindere ar trebui să îşi stabilească în mod independent politica sa comercială, iar autoritatea română de concurenţă nu are atribuţii în reglementarea preţurilor”; şi B) „o astfel de dispoziţie ar putea crea dificultăţi în aplicare, dat fiind faptul că, deşi unele produse agroalimentare sunt similare, acestea pot prezenta diferenţe din punct de vedere calitativ”.

Celelalte două prevederi absurde strecurate de senatorii în transpunerea directivei parlamentarilor europeni sunt asemănătoare în formulare şi identice în intenţie: „se interzice cumpărătorului să refuze listarea unui produs agricol şi / sau alimentar prevăzut în anexa la prezenta lege, ofertat de către un furnizor din lanţul scurt de aprovizionare în context de piaţă locală pe motivul lipsei volumelor şi a sezonalităţii acestuia”. Idem pentru „produs agricol şi / sau alimentar înregistrat pe scheme de calitate naţionale şi / sau europene”.

Resuscitarea conceptului de lanţ scurt de aprovizionare, introdus impetuos în 2016 odată cu modificările la Legea 321, şi definirea sa întocmai ca în urmă cu cinci ani (maxim 3 operatori amplasaţi într-un areal geografic de 250 de km de la locul de producţie), indică destul de clar geneza acestei reglementări. Dar dacă obligaţia pusă în sarcina comercianţilor în 2016 - de a comercializa, în permanenţă, 51% din produsele alimentare provenite din lanţul scurt – suna aiurea şi ne-a dus aproape de declanşarea infringementului, interdicţia de acum sună de-a dreptul aberant. În afară de senatori, îşi poate închipui cineva că un lanţ cu câteva sute de magazine ar putea să-şi creeze structuri permanente de achiziţie – recepţie marfă şi contabilitate - în fiecare unitate, sustenabile financiar, pentru eventualitatea, impredictibilă se înţelege, de a prelua, în unele zile, câteva legături de leuştean ori câteva lădiţe cu roşii sau cu cireşe ? Sau că, la nivelul depozitului logistic, se va putea organiza o structură de achiziţie capabilă să preia, într-un timp rezonabil de scurt, cantităţi infime de mărfuri şi facturi (evident pe hârtie, urmând a fi introduse manual în sistemul automatizat de plăţi) de la sute sau mii de mici producători locali care nu pot fi refuzaţi ?

Evident că aceste prevederi nu vor putea fi puse în practică niciodată, comercianţii având la îndemână alte motive de refuz decât cele precizate în lege pentru a evita complicaţiile menţionate. Cine a observat evoluţiile din piaţa de retail alimentar a remarcat faptul că în super şi hipermarketuri au apărut mulţi producători locali, unii din categoria generic numită „mici producători”. Nu la fel de lesne observabile, însă reale, sunt parteneriatele pe care unii retaileri le-au făcut cu producători locali sau asociaţii ale acestora, ajutându-i să se dezvolte. Acesta e sensul firesc al colaborării dintre furnizori şi retaileri – o înţelegere asumată liber de ambele părţi.

Suntem într-o democraţie, nu ? Cum ar fi ca senatorilor să le fie interzis să refuze să introducă pe ordinea de zi o propunere legislativă venită de la un cetăţean român pe motivul lipsei volumului de susţineri sau al relevanţei ?