Articol scris de Adina Dinu, FMCG Executive

Scriu aceste rânduri într-o duminică seara și mă întorc la o întrebare despre care am mai scris și pe care mi-o pun și mie destul de des: ce simți duminică seara când știi că luni mergi din nou la birou?

Ce senzații ai? Ce gânduri îți vin? Nu analiza prea mult. Doar primele gânduri, primele emoții, cele spontane.

Și nu mă refer la o duminică specială sau la emoțiile dinaintea unei săptămâni complicate, când poate ai în față cea mai plină săptămână din an – pregătirea planurilor pentru 2027+, vizite importante de la headquarters. Sper că nu le ai pe toate așa. Mă refer la ceea ce se repetă, la un tipar. Hai să-i spunem: duminică după duminică.

Și totuși, uneori mai rămânem.

Uneori pentru că ne place ceea ce facem. Pentru valoarea pe care simțim că o aducem, pentru obiectivele atinse, poate chiar pentru targetul depășit. Alteori pentru oameni. Echipa este foarte importantă, iar mediul în care lucrăm contează enorm. Uneori rămânem pentru că încă mai credem că putem schimba ceva. Sau poate chiar salva ceva. Poate vrem să ne mai demonstrăm nouă ceva. Fiecare avem propria poveste.

Nu suntem copaci. Ne putem muta. Și totuși, uneori, rămânem mult timp în același loc. Poate chiar prea mult. Ce se întâmplă, de fapt?

Pentru mine, middle managementul este unul dintre cele mai provocatoare locuri dintr-o organizație. Ești și strategic, și tactic și, parcă fără să vrei, ajungi peste tot. Ești între echipă și top management. Primești presiune de sus și vezi efectele ei în echipă. Uneori traduci, alteori negociezi, alteori absorbi. Și poate tocmai aici apare una dintre cele mai dificile întrebări: cât pot influența eu din locul în care sunt? Și cât este, de fapt, al meu de dus? Și ce vreau eu, de fapt? Mai vreau să demonstrez ceva?

Uneori, fără să ne dăm seama, ajungem să confundăm reziliența cu capacitatea de a duce din ce în ce mai mult. Încă un proiect, încă o schimbare, încă o perioadă dificilă, încă un rol, încă un manager nou. Ne spunem că putem, că am mai trecut prin asta. Știm regulile jocului, știm cum să facem, pentru că am tot făcut-o. Și probabil chiar putem.

Dar faptul că putem duce ceva nu înseamnă neapărat că trebuie să o facem la nesfârșit.

Poate că reziliența înseamnă și să observăm când ceva începe să ne consume mai mult decât ne dezvoltă. Să ne întrebăm dacă ne adaptăm sau doar ne-am obișnuit. Pentru că și disconfortul poate deveni familiar.

Leadershipul empatic nu înseamnă să nu schimbi lucrurile. Poate înseamnă să fii suficient de curios încât să înțelegi mai întâi cum este acum și abia apoi să decizi ce vrei să schimbi sau să îmbunătățești.

În ultima perioadă am început să mă uit și mai mult la ceea ce există dincolo de tabloul de astăzi. Ce s-a întâmplat înainte? Cine a plecat? Ce schimbări au fost? Ce se repetă?

Pentru că noi vedem oamenii și situația de astăzi. Organizația are însă o istorie.

Și noi avem o istorie în acel loc. Cunoaștem oamenii, procesele, regulile scrise și nescrise. Știm pe cine să întrebăm, ce funcționează și ce nu, cum să navigăm prin momentele mai complicate. Știm cum funcționează lucrurile. Un loc nou înseamnă să reconstruim toate acestea. Alți oameni, alte reguli, alte necunoscute. Poate și de aceea, uneori, familiarul pare mai sigur, chiar și atunci când nu ne mai este neapărat bine.

Și poate că aici merită să ne uităm și la noi.

Poate întrebarea nu este doar „De ce nu plec?”, ci și „De ce rămân?” Ce mă ține aici? Mai aleg locul acesta sau doar m-am obișnuit cu el?

Poate că uneori alegerea este să rămânem. Să avem conversația pe care am tot amânat-o. Să punem limite. Să încercăm să schimbăm ceea ce putem schimba.

Alteori poate este timpul să plecăm.

Nu suntem copaci. Ne putem muta.

Dar cred că și felul în care plecăm contează.

Dacă alegem să plecăm, poate merită să ne acordăm și un moment de încheiere. Un fel de ritual de despărțire, chiar dacă este doar al nostru. O alegere conștientă și, dacă putem, cu recunoștință.

Ce mi-a făcut bine aici? Ce am învățat? Pentru ce sunt recunoscător? Ce oameni și ce experiențe vreau să iau cu mine? Și ce aleg, conștient, să las în urmă?

Pentru că un loc din care alegem să plecăm nu devine, dintr-odată, un loc în care totul a fost nepotrivit. Poate acolo ne-am dezvoltat. Am avut rezultate. Am construit lucruri. Am întâlnit oameni extraordinari. Și poate, pur și simplu, a venit momentul în care acel loc nu ni se mai potrivește.

A pleca nu înseamnă să negăm ceea ce a fost bun. Putem pleca cu recunoștință. Spre un loc care, poate, ni se potrivește mai bine acum.

Poate tocmai această încheiere ne ajută să nu luăm cu noi ceea ce vrem să lăsăm în urmă. Altfel, există riscul să schimbăm compania, colegii, liderul și procesele și să ne trezim, după un timp, într-un film foarte asemănător.

Doar cu alți actori.

Foto: Pexels