Zilele trecute, un dascăl de provincie îmi povestea tratamentul la care a fost supus de un taximetrist de Bucureşti, care l-a dus de la gară până în centru, la Ministerul Educaţiei. Dascălul, proaspăt în profesie în mediul universitar, dar plimbat pe la conferinţe prin Europa şi prin lume, a lăsat taximetristului bacşiş aşa cum se obişnuieşte cam peste tot, 10-15% din valoarea cursei. „Ca la ospătari”, mi-a spus indignat, povestind jignirile pe care i le-a adus taximetristul pentru un aşa bacşiş „mizerabil”. Intrigat, profesorul i-a facut un calcul scurt din care a rezultat că dacă i-ar fi dat mai mult pentru cât timp a prestat, taximetristul ar fi câştigat pe oră, din bacşiş, mai mult decât câştigă el pentru o oră predată în faţa elevilor. „Păi înseamnă că eşti prost dacă accepţi aşa puţin”, a fost concluzia seacă a taximetristului, care a plecat dând din cap a lehamite.

Din decembrie, după alegeri, timp de 6 luni, până în luna mai, Guvernul şi partidul la guvernare nu au încetat cu măsuri sociale de creştere a veniturilor bugetarilor. Un fel de pomană electorală pentru voturile acumulate. Nu comentez oportunitatea acestor indexări de salarii. Un singur criteriu mi-a scăpat, sau poate nu am fost eu atent când am citit ordonanţele sau comunicatele prin care Guvernul aproba aceste creşteri. Nu există criterii legate de performanţe sau de rezultate. Or, absenţa acestor criterii a săpat o uriaşă prăpastie între sectorul bugetar, favorizat,  şi sectorul privat, cel care generează valoarea adăugată pentru care se plătesc  taxele din care Guvernul împarte cu dărnicie. Aşa îmi amintesc că băiatul meu, elev de liceu, a primit trei note în cele două ore în care un profesor şi-a predat materia pe un întreg semestru, la unul dintre liceele de top din capitală. Asta da performanţă, să predai materie de un semestru şi să ai timp să verifici cunoştinţele  pentru trei note de elev, totul în doar două ore! Sau contraperformanţă didactică, alegeţi dumneavoastră cum vreţi să-i spuneţi...

Săptămâna trecută am aflat că Legea risipei alimentare nu poate fi aplicată, pentru că are multe hibe. Cu două luni în urmă, constatam că aplicarea prevederilor Legii 150  privind aprovizionarea retailerilor pe lanţul scurt nu este aplicabilă, deoarece de la promulgare până acum nu s-a găsit o definiţie a lanţului scurt care să nu încalce alte prevederi din dreptul comercial. Nici legea respectivă nu defineşte clar lanţul scurt. Dar cu un an în urmă, în Parlament, când politicienii de toate culorile se grăbeau să voteze populist aceste două legi, aşa cum erau ele, strâmbe sau incomplete, un profesor de drept, deputat în comisia juridică, se străduia să explice contestatarilor acestor legi de ce ele sunt foarte uşor de aplicat. Unde o fi acum acel profesor să-i ajute pe politicieni să depăşească acest impas? Probabil socoteşte cât a primit în plus la indexare...

Din nefericire, toate cele trei tablouri zugrăvite mai sus au drept scenă o ţară atât de mică, numită România. Şi au în roluri principale, în posturi diferite, profesori. Mă întreb unde încap atât de multe şi diferite peisaje într-un spaţiu atât de strâmt, atât de obtuz?? Singura explicaţie ar fi că tablourile fac parte din lumi paralele. O lume a lor, a bugetarilor, alta a celor din sectorul privat. O lume a lor, a politicienilor, alta a celor ce trebuie să aplice legile gândite de cei dintâi. O lume a lor, a profesorilor de toate felurile, alta a noastră a celor şcoliţi de profesori, mai buni sau mai răi...