Doar deputaţii mai pot corecta transpunerea aiuritoare în lege a directivei europene privind practicile comerciale neloiale, votată în Senat

Discret şi iute, Senatul României a transpus în lege (Legea nr. 49/2021), în trei luni şi o zi, o directivă europeană care aştepta de aproape doi ani să-i vină rândul la atenţia parlamentară. Procedura de urgenţă era justificată de apropierea deadlineului pentru transpunere, iar discreţia era impusă de potenţialul conflictual al iniţiativei legislative.

Legea 49 - care ar fi trebuit să fie o corectare a dezechilibrului accentuat dintre puterea (mare) de negociere a lanţurilor comerciale şi cea (semnificativ mai mică) a producătorilor agricoli şi de alimente – a stârnit stupoare aproape generalizată şi critici din mai toate părţile, inclusiv de acolo de unde s-ar fi aşteptat aplauze, dacă nu urale. Profesioniştii din FMCG, atât din rândurile furnizorilor, cât şi ale retai­lerilor, sunt exasperaţi de consecinţele previzibile ale legii dacă aceasta nu va fi rectificată în Camera Deputaţilor, care este cameră decizională în acest caz. Amintirea experienţelor negative cauzate de reglementări similare introduse cu cinci ani în urmă în modificările la Legea 321 ar trebui să constituie un bun motiv de acţiune pentru legiuitori, speră operatorii din industria bunurilor de larg consum.

Un pic de nădejde există. În Cameră, deputaţii nu au acceptat trecerea legii în regim fast-forward: sunt prea multe lucruri obligatoriu de corectat, iar scandalul iscat atunci când a ieşit la iveală ce anume au votat senatorii este mult prea mare.

La 17 aprilie 2019, Parlamentul European adopta ­Directiva nr. 633 privind practicile comerciale neloiale între întreprinderi în cadrul lanţului de aprovizionare agricol şi alimentar, statele membre având doi ani la dispoziţie pentru transpunerea acesteia în legislaţia naţio­nală. Obiectivul declarat al directivei europene este stabilirea unui standard minim de protecție a furnizorilor de alimente în raport cu cumpărătorii la nivelul Uniunii. Cum? Prin identificarea unor practici comerciale neloiale care trebuie interzise cu desăvârşire, precum şi a altora care, deşi ar putea fi considerate defavorabile furnizorilor, sunt acceptate de lege numai dacă sunt asumate clar de cele două părţi în contractele sau acordurile încheiate.

La 25 ianuarie 2021, la Senat era înregistrat proiectul de lege pentru transpunerea directivei - oficial iniţiat de deputatul PNL Cristian Buican, dar recunoscut apoi ca „legea lui Scarlat”, după numele senatorului PNL
George Scarlat, preşedintele Comisiei pentru agricultură, industrie alimentară şi dezvoltare rurală – proiect care îşi stabilea un scop şi un obiectiv principal (sic !), astfel:

„Scopul proiectului de act normativ este îmbună­tăţirea funcţionării lanţului de aprovizionare cu alimente şi înlăturarea efectelor dăunătoare ale practicilor comerciale neloiale asupra operatorilor economici din cadrul acestui lanţ. Principalul obiectiv este garantarea unui lanţ de aprovizionare cu alimente bine echilibrat şi funcţional, atât din punct de vedere socio-economic, cât şi ca parte vitală a pieţei interne, prin înlăturarea di­ferenţelor semnificative în puterea de negociere a ope­ratorilor economici implicaţi, precum şi la combaterea comportamentelor care încalcă princi­piul bunei-cre­dinţe în relaţiile contractuale”. (am citat, cu fidelitate, din expunerea de motive).

În disonanţă cu acestea, forma iniţială a proiec­tului de lege conţinea prevederi faţă de care Guvernul şi Consiliul Concurenţei (care este autoritatea desemnată să aplice Legea 49) au exprimat şi argumentat numeroase şi serioase rezerve (similare, chiar identice pe alocuri), bazându-şi punctele de vedere atât pe textul şi obiectivele urmărite de directivă, cât şi pe legislaţia în vigoare, precum şi pe un bun simţ elementar. Foarte puţine dintre acestea au fost reţinute. Mai rău, pe traseul legislativ din camera superioară, proiectul de lege a fost malformat crunt într-o sedinţă comună a comisiilor senatoriale pentru agricultură, industrie alimentară şi dezvoltare rurală şi pentru economie, industrie şi servicii. Exact aceste malformaţii au fost însuşite de senatori în forma votată în plen, în unanimitate (!), a legii de transpunere a directivei UE şi trimisă la Cameră. Redăm în casetele din pagina urătoare principalele prevederi ale directivei şi ale Legii 49, iar în facsimile prezentăm o selecţie a obiecţiilor Guvernului şi Consiliului Concurenţei (formulate în raport cu textul iniţial al proiectului de lege, nu în raport cu textul adoptat în final de Senat).

Ce nu este în regulă înl Legea 49 ?

În esenţă, legea reglementează trei mari capitole ale relaţiilor dintre furnizori şi cumpărători (fie ei comercianţi sau procesatori): termenul de plată a produselor livrate de furnizori; plăţile pentru prestaţiile comercianţilor (aşa numitele „taxe de raft”) şi, în legătură cu acestea, formarea preţului de raft; condiţiile de listare şi delistare a produselor furnizorilor.

Am redat în casetele următoare reglementările referitoare la termenele de plată pentru grupele de produse ultra-proaspete, perisabile şi neperisabile, aşa cum apar acestea în Legea 49 şi în directiva europeană, versiunea din urmă fiind recomandată de Guvern şi Consiliul Concurenţei în avizul adresat Senatului.

Furnizorii de produse agricole (carne, lapte, ouă, legume şi fructe proaspete) ar fi vrut un termen maxim de plată de 7 zile, dar se mulţumesc şi cu 14 zile – termenul în relaţia cu comercianţii, pentru că în relaţia cu pro­cesatorii termenul maxim este de 30 de zile. Procesatorii însă nu pot înţelege de ce trebuie să achite musai în 30 de zile materia primă necesară produselor al căror termen de maturare este de 45, 60 sau chiar 75 de zile (brânzeturi, respectiv preparate crud-uscate). La rândul lor, unii comercianţi amintesc că pe unele pieţe europene, precum Spania sau Polonia, se practică termene de plată mult mai lungi pentru produsele ultra-proaspete, inclusiv legume şi fructe, de până la 45 sau chiar 60 de zile.

Desigur, România poate opta pentru legiferarea unor termene de plată mai scurte pentru unele sau toate cele 3 tipuri de produse, UE lăsând la latitudinea statelor membre detaliile transpunerii directivei, deci implicit şi acest aspect. Întrebarea care se pune este dacă într-adevăr foloseşte termenul de plată de 14/30 de zile pentru cele 7 grupe de produse ultra-proaspete? Pentru a beneficia în mod real de termenul mai scurt de plată, producătorii români de carne, peşte, ouă, lapte, panificaţie, legume şi fructe trebuie să aibă o poziţie solidă pe piaţă sau măcar o poziţie semnificativă. Altfel, procesatorii şi comercianţii i-ar putea lesne înlocui cu furnizori din afara ţării - unii chiar au menţionat înfiinţarea de centre de achiziţie în străinătate. Într-o astfel de situaţie, obligaţia legală de a plăti în 14 zile nu ar avea nici o însemnătate practică.

Din fericire, în unele din aceste grupe avem producători interni cu o poziţie foarte solidă pe piaţa internă, atât datorită volumului de producţie, cât şi al brandurilor puternice: la carne şi preparate din carne de pasăre, ouă, lapte de consum (produsul finit!) şi chiar produse de panificaţie. La legume şi fructe însă, furnizorii interni nu au nici argumentul volumului de produse şi nici al brandurilor recunoscute şi căutate de consumatori. Realist vorbind, poziţia lor pe piaţă este una vulnerabilă, care devine şi mai precară dacă retai­lerii sunt obligaţi să-i plătească la termene mult mai reduse decât pot obţine pe alte pieţe.

Însă sunt aceşti producători de legume şi fructe condamnaţi să nu aibă loc pe propria piaţă, ca şi unii dintre producătorii de materie primă pentru procesare - carne, lapte, ouă etc. ? Nu chiar: exemplele unor forme asociative care s-au constituit în furnizori importanţi de legume şi fructe (asociaţia de la Iteşti este un exemplu la îndemână) sau parteneriatele pe care unii mici producători le au de ani de zile cu mari retaileri arată că se poate. Membrii cooperativei Ţara Mea au crescut mult în colaborarea cu Kaufland, la fel furnizorii din Filiera Calităţii Carrefour şi cei ai programului „Proaspete de la noi”, iniţiat acum doi ani de Profi – ca să amintim doar de acestea, deşi mai sunt şi alte parteneriate între producători şi retaileri. Numai că aceste reuşite nu au apărut ca urmare a unor obligaţii instituite de vreo lege...

Termenul de plată este unul din parametrii cei mai importanţi şi mai sensibili ai relaţiei furnizor – cumpărător din cauza impactului său decisiv în cash-flow, astfel că reglementarea sa, preferabil într-un mod inspirat, este necesară. Uneori însă, efectele sunt chiar contrare intenţiei. Bunăoară, acum, instituirea prin Legea 49 a unor termene maxime de plată (60 de zile) mai mari decât cele prevăzute în contractele aflate în vigoare între furnizori şi retaileri pentru unele categorii de produse neperisabile (termene agreate contractual de până la o lună) a servit ca argument unor comercianţi pentru a solicita majorarea termenului de plată din contract! Să remarcăm că, în conformitate şi cu directiva europeană, astfel de iniţiative de modificare unilaterală a prevederilor contractuale agreate privind termenul de plată pot fi considerate practici comerciale neloiale.

Rău cu taxe, dar mai rău fără taxe !

În legea de transpunere a directivei europene, senatorii au instituit o serie de interdicţii. Una se referă la returnarea către furnizor a produselor agricole/alimentare nevândute. Motiv de aplauze din partea furnizorilor? Poate doar de la cei care nu se gândesc că, în acest fel, comercianţii vor deveni mai circumspecţi faţă de unele produse noi, branduri noi sau mai puţin cunoscute şi faţă de unele inovaţii de produs. Buyerii au şi ei obiective de îndeplinit şi responsabilităţi pentru ceea ce achiziţionează şi nu vor fi dispuşi întotdeauna să-şi asume doar ei toate riscurile pentru produse care ar putea să rămână în raft.

Aceasta cu atât mai mult cu cât nu ar mai avea posibilitatea să-şi acopere financiar aceste riscuri solicitând taxe mai mari de listare. De fapt, aşa cum menţionează versiunea senatorială a legii de transpunere a directivei UE, cumpără­torilor le este interzis să impună atât taxe de listare, cât şi taxe de expunere şi/sau plasare secundară, precum şi reduceri financiare sub formă de rabaturi, remize şi risturne. Deşi în textul directivei, ca şi în recomandările Consiliului Concurenţei şi Guvernului, aceste practici sunt acceptabile dacă sunt prevăzute clar în contractele sau acordurile încheiate de furnizori şi cumpărători, senatorii le-au plasat în categoria interdicţiilor necondiţionate. Doar plăţile pentru publicitatea făcută de cumpărători produselor furnizorului, pentru serviciile de marketing prestate furnizorului şi pentru personalul care amenajează spaţiile de vânzare ale produselor furnizorului sunt permise, cu condiţia prevederii lor fără ambiguitate în contracte sau acorduri.

De remarcat însă că valoarea acestor trei tipuri de servicii acceptate condiţionat trebuie să se limiteze la 5% din valoarea totală a contractului dintre furnizor şi comerciant – idee care nu e deloc originală, fiind copiată dintr-o versiune din 2016 a modificărilor la celebra Lege 321.

„Taxele de raft” constituie subiectul cel mai discutat şi cel mai disputat al relaţiilor dintre furnizori şi comercianţi din ultimii 13-14 ani, în România, ca şi în restul Europei. E vorba de foarte mulţi bani, aşa că disputa a ajuns şi pe tărâm politic, luând de mai multe ori forma unor reglementări legislative.

„Taxele de raft” – de fapt o denumire generică a plăţilor solicitate de marii retaileri pentru o multitudine de servicii sau prestaţii: listare, expunere, plasări secundare, servicii logistice, de publicitate, de mercantizare, de deschidere de noi magazine, de perisabilitate etc. – sunt considerate de unii furnizori ca manifestări ale abuzului de putere comis de marii comercianţi, plăţi necuvenite stoarse din conturile producătorilor pentru a majora profiturile magazinelor. Alţi furnizori au opinii mai nuanţate.

De fapt, de ce există taxe de raft ? În esenţă, pentru că există nişte cereri din partea furnizorilor. De exemplu, toţi furnizorii vor să fie prezenţi cu cât mai multe produse în raftul care nu e nesfârşit; toţi furnizorii vor să fie cât mai vizibili pentru a se diferenţia de rivali, deci vor poziţii mai bune, mai multe feţe la raft, plasări suplimentare etc.; toţi furnizorii vor să ştie când şi câtă marfă trebuie să livreze ca să nu fie out of stock. Mai pe scurt, taxele de raft sunt o expresie a cererii şi ofertei. Dacă ignorăm acest aspect nu ajungem prea departe şi ne po­ticnim în legi care interzic la grămadă taxele de raft, aşa cum a fost, la vremea ei, Legea 150 din anul 2016 (modificarea Legii 321), aşa cum este acum Legea 49 a senatorilor. Problema mare şi usturătoare cu această prohibiţie a taxelor este că loveşte în furnizori mult mai dureros decât în retaileri. Atât de dureros, încât unii furnizori ajung să considere că legea senatorilor este „exclusiv în favoarea retailerilor mari” ! Ceea ce nu e chiar adevărat, pentru că şi marii retaileri au de suferit, după cum vom vedea. Mulţi au explicat în urmă cu cinci ani acest efect invers al reglementării care pretindea că sprijină furnizorii, inclusiv Piaţa într-o suită de articole, dar puţini dintre parlamentari şi grupurile de lobby ale producătorilor au vrut să asculte. Explicaţia e, totuşi, simplă.

Retailerii nu vor renunţa la banii din taxele de raft, pentru că nu pot renunţa la ei: consideră că sunt încasări legitime pentru servicii în favoarea furnizorilor, sunt parte din bugetul de venituri, acoperă unele cheltuieli de ope­rare care altfel ar trebui acoperite din majorarea adaosului comercial ceea ce ar avea efect imediat asupra competitivităţii de preţ şi ar micşora cumpărările clienţilor.

Astfel, interzicerea taxelor prin lege ar constitui o revenire la negocierea pe preţul net (aşa numitul net 3), aşa cum s-a întâmplat în 2016 după adoptarea modificărilor la Legea 321: toate plăţile pentru servicii se transformă într-un mare şi unic discount de volum sau cifră de afaceri. Exact acesta e detonatorul războiului de preţ purtat de retaileri pe terenul furnizorilor.

Pentru că marele discount are un imens defect: orice retailer îşi poate da seama dintr-o simplă privire în raftul rivalilor ce discount au primit aceştia şi va pretinde furnizorului să-i acorde un discount la fel de mare, pentru a nu fi într-o poziţie inferioară în faţa cumpărătorului. Dacă furnizorul nu se va conforma, nu-i va fi bine pe termen lung, iar dacă se va conforma, atunci îl va înfuria pe retailerul alfa, care va face presiuni pentru a obţine, din nou, supremaţia de preţ printr-un discount şi mai mare. Ăsta e războiul de preţ pe care şi retailerii vor să-l evite, inclusiv cei care sunt în poziţia alfa în diverse categorii de produse, pentru că şi ei sângerează într-o astfel de dispută.

Soluţia găsită şi declarată de unii retaileri pentru a nu se angaja în acest război al preţurilor produselor de brand este creşterea ofertei de produse mărci proprii. Dar aceasta este o veste rea pentru producători: nu toţi vor putea produce pentru mărcile retailerilor (unii nici nu vor, din principiu) şi, oricum, marjele de profit pe produse ­mărci proprii sunt mici. Încă şi mai rău, în alte ţări sunt producători de marcă proprie care oferă preţuri imbatabil de mici, exemplul cel mai la îndemână sunt polonezii. Deci, creştem importurile de alimente, da ?

Devine clar de ce şi retailerii şi furnizorii sunt împotriva prevederilor Legii 49 referitoare la taxele de raft.
Textul de lege adoptat de senatori în unanimitate conţine trei perle de gândire: una referitoare la formarea preţului de raft şi alte două referitoare la listarea produse­lor provenite din lanţul scurt de aprovizionare.

Iată, cuvânt cu cuvânt, ce au votat senatorii, în unanimitate (da, repetăm!): „se interzice cumpărătorului să practice scheme de formare a preţului afişat la raft, diferenţiat pentru produse agricole şi/sau alimentare similare prevăzute în anexa la prezenta lege, indiferent de provenienţă şi/sau furnizor”. Pesemne, nici una dintre persoanele care ocupă în prezent fotoliile din Senat nu a remarcat că există diverse tipuri şi branduri de lapte, ouă, carne, fructe, legume, peşte, pâine. Asta ar fi, oarecum, o scuză pentru aberaţia legiferată, dar mai puţin scuzabilă este persistenţa în absurd. Căci atât Guvernul, cât şi Consiliul Concurenţei le-au explicat senatorilor în scris, în cuvinte simple, de ce această prevedere trebuie eliminată: A) pentru că, în conformitate cu legislaţia în vigoare, „preţurile produselor şi tarifele serviciilor se determină în mod liber prin concurenţă, pe baza cererii şi a ofertei (de altfel, un principiu de bază al economiei de piaţă – n. n.). Fiecare întreprindere ar trebui să îşi stabilească în mod independent politica sa comercială, iar autoritatea română de concurenţă nu are atribuţii în reglementarea preţurilor”; şi B) „o astfel de dispoziţie ar putea crea dificultăţi în aplicare, dat fiind faptul că, deşi unele produse agroalimentare sunt similare, acestea pot prezenta diferenţe din punct de vedere calitativ”.

Celelalte două prevederi absurde strecurate de sena­tori în transpunerea directivei parlamentarilor europeni sunt asemănătoare în formulare şi identice în intenţie: „se interzice cumpărătorului să refuze listarea unui produs agricol şi/sau alimentar prevăzut în anexa la prezenta lege, ofertat de către un furnizor din lanţul scurt de aprovizionare în context de piaţă locală pe motivul lipsei volumelor şi a sezonalităţii acestuia”. Idem pentru „produs agricol şi/sau alimentar înregistrat pe scheme de calitate naţionale şi/sau europene”.

Resuscitarea conceptului de lanţ scurt de aprovizio­nare, introdus impetuos în 2016 odată cu modificările la Legea 321, şi definirea sa întocmai ca în urmă cu cinci ani (maxim 3 operatori amplasaţi într-un areal geografic de 250 de km de la locul de producţie), indică destul de clar geneza acestei reglementări. Dar dacă obligaţia pusă în sarcina comercianţilor în 2016 - de a comercializa, în permanenţă, 51% din produsele alimentare provenite din lanţul scurt – suna aiurea şi ne-a dus aproape de declanşarea infringementului, interdicţia de acum sună de-a dreptul aberant.
Nici un retailer nu o ia în serios, considerând-o ina­plicabilă.

Punct de vedere referitor la Legea 49: Alianţa pentru Agricultură şi Cooperare

„Relația dintre retail si furnizorii agroalimentari ridică probleme de foarte mult timp. Din discuțiile avute cu alte organizații similare la nivel UE, cunoaștem că problemele specifice din România nu se întâlnesc și în alte țări. Pentru acest motiv a fost nevoie de o versiune specifică pentru implementarea Directivei în legislația națională. Suntem încă la începuturile normalizării relațiilor dintre cele două părți. Legea 49, în măsura în care este aplicată în spiritul acesteia, are rolul să protejeze fermierii de un tratament arbitrar, agresiv, manifestat în primul rând prin șicanări la recepția mărfii, modificări (scăderi) ulterioare ale prețului, amenințări cu delistarea dacă fermierii nu acceptă noile condiții impuse unilateral. (...)

Există dispoziții care pot ajuta producătorii locali, mai ales prin stabilirea unor termene de preaviz în ceea ce privește modificarea/încetarea raporturilor comerciale. (...) Din punctul nostru de vedere, mai ales în ceea ce înseamnă livrarea de fructe și legume, există reguli multe prea dificil de respectat, reguli impuse de retail. Facem referire la cerințele pentru produse (dimensiuni/formă/greutate), considerăm că sunt mult mai importante gustul și soiul decât cerințele privind aspectul. (...)

Desigur, chiar și termenul de 14 zile este în favoarea fermierilor, care, nu numai că primeau un preț redus (ca urmare a aplicării risturnelor și remizelor - o formă de mascare a taxelor la raft), dar îl primeau și după 30-40 de zile de la livrare, însă raportat la viteza de rotație pe raft, considerăm că 7 zile sunt mai potrivite în cazul produselor proaspete și foarte perisabile. Trebuie înțeles că fermierul român, pe lângă greutățile întâmpinate în relația cu retailul, are foarte mari greutăți în concurența cu produsele venite din piața comunitară, sau chiar din afara ei. Deși calitativ sunt total diferite, prețul extrem de mic al produselor aduse din afara României face marile magazine să le prefere pe acestea. Cunoaștem cu toții că sunt alimente la vânzare care nu au niciun gust, al căror mod de creștere (în special legume și fructe) a fost atât de mult modificat, grăbit și alterat încât acestea nu mai au nimic în comun cu ce eram obișnuiți.”

Punct de vedere referitor la Legea 49 – ACEBOP (Asociaţia Crescătorilor şi Exportatorilor de Bovine, Ovine şi Porcine)

„Efectele vor duce cu siguranţă la căutarea de soluţii, asfel încât fiecare categorie să sufere cât mai puţin. Amenzile sunt mari, fapt care, într-un scenariu pozitiv, va antrena o scădere a practicilor comerciale neloiale care au evoluat în ultimii ani.

Orientarea retailerilor către alte pieţe nu se întâmplă de acum şi nu are nicio legătură cu practicile comerciale neloiale. Sunt politici ale marilor reţele, de a aduce produse perisabile din ţările lor de origine sau ţări mari producătoare de carne, fructe, altele - într-o perioadă de război comercial. Fiecare stat membru încearcă să-şi apere producţia, să o vândă, să protejeze producătorii naţionali prin mijloace legale sau mai puţin ortodoxe. Aceste aspecte se cunosc, dar nu sunt abordate în Directiva 633. (...)

Legea 49 este doar un os dintr-un schelet complex. Relaţia comercială pe lanţ trebuie privită la nivel naţional. Micul producător produce mărfuri proaspete, în cantităţi mici. Poţi obliga super/hypermarketul să achiziţioneze de la acest producător cu sincope? Să rişte să rămână fără ceapă, usturoi câteva zile? Acesta va avea cu siguranţă un plan B şi va delista, în limita legii, micul producător. Cum poate fi redus acest risc? Prin activarea Cooperativei Unirea şi crearea unor reţele regionale de depozitare pentru micii producători, de unde să se poată aproviziona zilnic magazinele sau depozitele cu flotă de distribuţie, care să poată livra către magazine.

Crearea unor magazine româneşti după modelul ma­gazinelor germane BIOLADEN, situate în apropierea marilor magazine, în care consumatorul să poată găsi produse proaspete, de la producători locali. O infrastructură în sprijinul micilor fermieri este indispensabilă, la fel ca şi un termen de plată din partea cumpărătorului destul de redus, astfel încât producătorul să-şi dezvolte producţia şi să fie competitiv. (...)

În primul rând, legea ar trebui să funcţioneze. L321 nu şi-a arătat roadele, există suspiciuni normale şi pentru Legea 49. Considerăm că timpul de la livrarea produsului până la plată este important, poate cel mai important pentru producătorii de produse perisabile. Directiva permite acest lucru şi sperăm că forma ce va fi adoptată în Comisia de agricultură a Camerei Deputaţilor să ţină cont de acest aspect.”

Dezvoltarea infrastructurilor regionale pentru micii producatori este indispensabilă, crearea de magazine bio româneşti şi nu în ultimul rând, o supraveghere atentă a producţiei interne vizavi de explozia importurilor din ultimii ani.

Punct de vedere referitor la Legea 49 - procesator de lapte (sub protecţia anonimatului)

„Era nevoie de o lege pentru a reduce presiunea pe care retailerii mari o pun pe furnizorii medii. Devine tot mai di­ficil să obții o marjă cât de mică, în fiecare an se solicită discounturi suplimentare față de anul anterior, deşi costurile de producție cresc. În 15 ani, am pornit de la discounturi de 30% față de prețurile pentru TT şi am ajuns în anumite cazuri la 70%.

Accept contractele pentru că am nevoie să vând volume, ca să nu duc animalele la abator și să nu concediez oameni. Marje obțin doar din ce vindem în TT, dar sumele de acolo sunt prea mici pentru investiții sau dezvoltare. (...)

Nu există la Ministerul Agriculturii planuri prin care fermierii români să fie sprijiniți să se dezvolte. Ei ar trebui sa ne sprijine pe noi, nu să fie mijlocitori între fermieri şi retailer. Acolo e vorba despre un contract comercial, fiecare acceptă contractul care îi convine. Fermierii locali au cerere de produse, dar majoritatea nu au IFS, iar absența certificării scade preţul produsului. Aici ar trebui sa intervină ministerul, să ne sprijine.

Legea 49, în forma actuală, va pune și mai multe piedici pentru noi. Amendamentele de la Consiliul Concurenței ar fi trebuit respectate. (...)

Sunt o serie de asociaţii care au ca activitate principală lobby-ul si amendamentele la diferite legi. Servesc unor interese, dar acele interese nu sunt ale fermierilor. Am încercat şi eu să depun amendamente la această lege, dar nu am reuşit. Sunt multe proiecte publicate la sfârşit de săptămână pentru care se aşteaptă amendamente până luni.

Termenele de plată trebuie şi respectate. Nu toţi le respectă. Unii retailerii invocă motive bizare pentru care întârzie plata. S-a întâmplat (...) pe motiv că lotul nu a avut toate documentele de însoţire. Păi atunci cum ai făcut recepţia în depozit? Apoi mi se spune că s-au gasit documentele, iar din acel moment trebuie să aştept termenul contractual de plată. Astea sunt, într-adevăr, practici neloiale. Dar nu poţi renunţa, că el vinde 20% din cât produci tu. Dacă retailul tradiţional ar fi fost mai solid, producătorii locali, cu excepţia a 3-4, nu ar fi avut nevoie să vândă la reţele de retail.”

Punct de vedere referitor la Legea 49 – ANCMMR, Asociaţia Comercianţilor Mici şi Mijlocii

„În lege sunt o mulţime de lucruri neclare, de exemplu:
Nu înţelegem cum pot fi definite nişte „practici comerciale”, ca fiind „neloiale” chiar şi când acestea rezultă din înţelegerea între părţi”, formularea în sine este clar contradictorie din punct de ledere logic, sau:

„se interzice cumpărătorului să refuze listarea unui produs ...”. Pot fi o mulţime de motive pentru care se poate refuza listarea unui produs începând de la lipsa spaţiului suficient, existenţa unor produse similare în magazin şi până la decizia unilaterală a companiei de retail de a-şi alege sortimentaţia. (...)
„se interzice cumpărătorului să practice scheme de formare a preţului afişat la raft, diferentiat pentru produse agricole şi/sau alimentare similare (...)”. Din câte ştiam, marja comercială a fiecărui produs listat o stabileşte retailerul în funcţie de tipul de produs, costuri, preţul pieţei, rata de vânzare, notorietate, concurenţă, obiective planificate, amortizări etc. şi, conform codului fiscal, poate fi diferită de la produs la produs.

Cu siguranţă, Legea 49, în loc să reglementeze va tensiona relaţiile dintre retaileri şi furnizori, vor exista dispute între aceştia, dispute care nu au mai existat până acum şi vor îngreuna procesele economice şi comerciale. Cu siguranţă, dacă au existat practici comerciale neloiale folosite de retaileri în relaţia cu furnizorii, ele vor exista şi după apariţia acestei legi dar vor îmbrăca altă formă, care nu va fi acoperită de cadrul legislativ. (...) Cu toate că scopul legii este combaterea practicilor neloiale între întreprinderi, textul adoptat impune pur și simplu practici neconcurențiale ca fiind practici corecte în relațiile comerciale.

Prin lanțul scurt de aprovizionare stabilit la o distanță de 250 km, apare o discriminare între producătorii agricoli din România, pe de o parte, şi pe de altă parte va defavoriza pe unii producători aflați la distanțe mari în ţară, în raport cu operatorii externi care-și desfășoară activitatea sau au depozite în imediata apropiere a graniţelor ţării.

Limita de 5% în ceea ce privește serviciile avantajează marii producători locali deja prezenţi pe piață în dauna celor mici care vor să intre pe piață.

Interzicerea vânzării sub prețul de achiziție va fi în defavoarea retailerului sau/şi a producătorului care nu-și vor mai putea recupera parțial contravaloarea produselor, în special perisabile, suportând costuri suplimentare de incinerare a acestora. Acest aspect cu siguranţă va duce la creşterea risipei alimentare.”